Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Şi tot mai multe cere.
De-un semn în treacăt de la ea
El sufletul ţi-l leagă,
Încât să n-o mai poţi uita
Viaţa ta întreagă.
Dar încă de te-aşteaptă-n prag
În umbră de unghere,
De se-ntâlneşte drag cu drag
Cum inima ta cere
Dispar şi ceruri şi pământ
Şi pieptul tău se bate,
Şi totu-atârnă de-un cuvânt
Şoptit pe jumătate.
Te urmăreşte săptămâni
Un pas făcut alene,
O dulce strângere de mâni,
Un tremurat de gene.
Te urmăresc luminători
Ca soarele şi luna,
Şi peste zi de-atâtea ori
Şi noaptea totdeauna.
Căci scris a fost ca viaţa ta
De doru-i să nu-ncapă,
Căci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apă.
miercuri, 6 octombrie 2010
Înger şi demon
Noaptea-n Doma întristată, prin lumini îngălbenite
A făcliilor de ceară care ard lângă altare -
Pe când bolta-n fundul Domei stă întunecoasă, mare,
Nepătrunsă de-ochii roşii de pe mucuri ostenite,
În biserica pustie, lângă arcul în părete,
Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger;
Pe-a altarului icoană în de raze roşii frângeri,
Palidă şi mohorâtă Maica Domnului se vede.
O făclie e înfiptă într-un stâlp de piatră sură;
Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind
Şi cununi de flori uscate fâşâiesc amirosind
Ş-a copilei rugăciune tainic şopotit murmură.
Cufundat în întuneric, lâng-o cruce mărmurită,
Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El veghează,
Coatele pe braţul crucii le destinde şi le-aşază,
Ochii cufundaţi în capu-i, fruntea tristă şi-ncreţită.
Şi bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece,
Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braţ alb;
Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb
Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui faţă trece.
Ea un înger ce se roagă - El un demon ce visează;
Ea o inimă de aur - El un suflet apostat;
El, în umbra lui fatală, stă-ndărătnic răzemat -
La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează.
Pe un mur înalt şi rece de o marmură curată,
Albă ca zăpada iernei, lucie ca apa lină,
Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină -
Umbra ei, ce ca şi dânsa stă în rugă-ngenuncheată.
Ce-ţi lipseşte oare ţie, blond copil cu-a ta mărire,
Cu de marmur-albă faţă şi cu mânile de ceară,
Văl - o negură diafană mestecată-n stele; - clară
E privirea-ţi inocentă sub a genelor umbrire;
Ce-ţi lipseşte să fii înger - aripi lungi şi constelate.
Dar ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?
Două umbre de aripe ce se mişcă tremurânde,
Două aripe de umbră cătră ceruri ridicate.
O, nu-i umbra ei aceea - este îngeru-i de pază;
Lângă marmura cea albă văd fiinţa-i aeriană.
Peste viaţa-i inocentă, viaţa lui cea sântă plană,
Lângă dânsa el se roagă, lângă ea îngenunchează.
Dar de-i umbra ei aceea - atunci Ea un înger este,
Însă aripile-i albe lumea-a le vedea nu poate;
Muri sfinţiţi de-a omenirii rugăciuni îndelungate
Văd aripile-i diafane şi de dânsele dau veste.
Te iubesc! - era să strige demonul în a lui noapte,
Dară umbra-naripată a lui buze le înmoaie;
Nu spre-amor - spre-nchinăciune el genunchii-şi încovoaie
Şi ascultă dus din lume a ei dulci şi timizi şoapte.
.......................................................................
Ea? - O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele,
Trece-n lume fericită, înger, rege şi femeie;
El? - răscoală în popoare a distrugerii scânteie
Şi în inimi pustiite samănă gândiri rebele.
Despărţiţi de-a vieţii valuri, între el şi între dânsa
Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor,
Câteodat' - deşi arare - se-ntâlnesc, şi ochii lor
Se privesc, par a se soarbe în dorinţa lor aprinsă.
Ochii ei cei mari, albaştri, de blândeţe dulci şi moi,
Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoşi!
Şi pe faţa lui cea slabă trece-uşor un nour roş -
Se iubesc... Şi ce departe sunt deolaltă amândoi!
A venit un rege palid, şi coroana sa antică,
Grea de glorii şi putere, l-a ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus
Şi în mâna-i însceptrată, mâna ei îngustă, mică.
Dară nu - mute rămas-au buzele-i abia deschise,
Mută inima în pieptu-i, mâna ei trasă-ndărăt.
În a sufletului taină, ea iubea. Clar şi încet
Se ivea faţa de demon fecioreştile ei vise.
Ea-l vedea mişcând poporul cu idei reci, îndrăzneţe;
Ce puternic e - gândi ea, cu-amoroasă dulce spaimă;
El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă
Contra tot ce grămădiră veacuri lungi şi frunţi măreţe.
El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfăşoară
În stindardul roş şi fruntea-i aspră-adâncă, încreţită,
Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită,
Ochii fulgerau şi vorba-i trezea furia vulgară.
.........................................................
Pe-un pat sărac asudă într-o lungă agonie
Tânărul. O lampă-ntinde limb-avară şi subţire,
Sfârâind în aer bolnav. - Nimeni nu-i ştie de ştire,
Nimeni soartea-i n-o-mblânzeşte, nimeni fruntea nu-i mângâie.
Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei,
Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbrăcate
Cu-a lui Dumnezeu numire - astăzi toate-s îndreptate
Contra inimii murinde, sufletul vor să-i sugrume!
A muri fără speranţă! Cine ştie-amărăciunea
Ce-i ascunsă-n aste vorbe? - Să te simţi neliber, mic,
Să vezi marile-aspiraţii că-s reduse la nimic,
Că domnesc în lume rele căror nu te poţi opune,
C-opunându-te la ele, tu viaţa-ţi risipeşti -
Şi când mori să vezi că-n lume vieţuit-ai în zadar:
O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud nici e cu putinţă. Simţi că nimica nu eşti
Şi acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasă.
Cum a intrat el în viaţă! Cât amor de drept şi bine,
Câtă sinceră frăţie adusese el cu sine!
Şi răsplata? - Amărârea, care sufletu-i apasă.
Dar prin negurile negre, care ochii îi acopăr,
Se apropie-argintoasă umbra nalt-a unui înger,
Se aşază lin pe patu-i; ochii lui orbiţi de plângeri
Ea-i sărută. - De pe dânşii negurile se descopăr...
Este Ea. C-o mulţămire adâncă, nemaisimţită,
El în ochii ei se uită. - Mândră-i de înduioşere;
Ceasul ultim îi împacă toată viaţa-i de durere;
Ah! şopteşte el pe moarte - cine eşti ghicesc, iubită.
Am urmat pământul ista, vremea mea, viaţa, poporul
Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis;
El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis
Pre un înger să mă-mpace, şi-mpăcarea-i... e amorul.
Noaptea-n Doma întristată, prin lumini îngălbenite
A făcliilor de ceară care ard lângă altare -
Pe când bolta-n fundul Domei stă întunecoasă, mare,
Nepătrunsă de-ochii roşii de pe mucuri ostenite,
În biserica pustie, lângă arcul în părete,
Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger;
Pe-a altarului icoană în de raze roşii frângeri,
Palidă şi mohorâtă Maica Domnului se vede.
O făclie e înfiptă într-un stâlp de piatră sură;
Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind
Şi cununi de flori uscate fâşâiesc amirosind
Ş-a copilei rugăciune tainic şopotit murmură.
Cufundat în întuneric, lâng-o cruce mărmurită,
Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El veghează,
Coatele pe braţul crucii le destinde şi le-aşază,
Ochii cufundaţi în capu-i, fruntea tristă şi-ncreţită.
Şi bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece,
Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braţ alb;
Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb
Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui faţă trece.
Ea un înger ce se roagă - El un demon ce visează;
Ea o inimă de aur - El un suflet apostat;
El, în umbra lui fatală, stă-ndărătnic răzemat -
La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează.
Pe un mur înalt şi rece de o marmură curată,
Albă ca zăpada iernei, lucie ca apa lină,
Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină -
Umbra ei, ce ca şi dânsa stă în rugă-ngenuncheată.
Ce-ţi lipseşte oare ţie, blond copil cu-a ta mărire,
Cu de marmur-albă faţă şi cu mânile de ceară,
Văl - o negură diafană mestecată-n stele; - clară
E privirea-ţi inocentă sub a genelor umbrire;
Ce-ţi lipseşte să fii înger - aripi lungi şi constelate.
Dar ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?
Două umbre de aripe ce se mişcă tremurânde,
Două aripe de umbră cătră ceruri ridicate.
O, nu-i umbra ei aceea - este îngeru-i de pază;
Lângă marmura cea albă văd fiinţa-i aeriană.
Peste viaţa-i inocentă, viaţa lui cea sântă plană,
Lângă dânsa el se roagă, lângă ea îngenunchează.
Dar de-i umbra ei aceea - atunci Ea un înger este,
Însă aripile-i albe lumea-a le vedea nu poate;
Muri sfinţiţi de-a omenirii rugăciuni îndelungate
Văd aripile-i diafane şi de dânsele dau veste.
Te iubesc! - era să strige demonul în a lui noapte,
Dară umbra-naripată a lui buze le înmoaie;
Nu spre-amor - spre-nchinăciune el genunchii-şi încovoaie
Şi ascultă dus din lume a ei dulci şi timizi şoapte.
.......................................................................
Ea? - O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele,
Trece-n lume fericită, înger, rege şi femeie;
El? - răscoală în popoare a distrugerii scânteie
Şi în inimi pustiite samănă gândiri rebele.
Despărţiţi de-a vieţii valuri, între el şi între dânsa
Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor,
Câteodat' - deşi arare - se-ntâlnesc, şi ochii lor
Se privesc, par a se soarbe în dorinţa lor aprinsă.
Ochii ei cei mari, albaştri, de blândeţe dulci şi moi,
Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoşi!
Şi pe faţa lui cea slabă trece-uşor un nour roş -
Se iubesc... Şi ce departe sunt deolaltă amândoi!
A venit un rege palid, şi coroana sa antică,
Grea de glorii şi putere, l-a ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus
Şi în mâna-i însceptrată, mâna ei îngustă, mică.
Dară nu - mute rămas-au buzele-i abia deschise,
Mută inima în pieptu-i, mâna ei trasă-ndărăt.
În a sufletului taină, ea iubea. Clar şi încet
Se ivea faţa de demon fecioreştile ei vise.
Ea-l vedea mişcând poporul cu idei reci, îndrăzneţe;
Ce puternic e - gândi ea, cu-amoroasă dulce spaimă;
El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă
Contra tot ce grămădiră veacuri lungi şi frunţi măreţe.
El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfăşoară
În stindardul roş şi fruntea-i aspră-adâncă, încreţită,
Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită,
Ochii fulgerau şi vorba-i trezea furia vulgară.
.........................................................
Pe-un pat sărac asudă într-o lungă agonie
Tânărul. O lampă-ntinde limb-avară şi subţire,
Sfârâind în aer bolnav. - Nimeni nu-i ştie de ştire,
Nimeni soartea-i n-o-mblânzeşte, nimeni fruntea nu-i mângâie.
Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei,
Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbrăcate
Cu-a lui Dumnezeu numire - astăzi toate-s îndreptate
Contra inimii murinde, sufletul vor să-i sugrume!
A muri fără speranţă! Cine ştie-amărăciunea
Ce-i ascunsă-n aste vorbe? - Să te simţi neliber, mic,
Să vezi marile-aspiraţii că-s reduse la nimic,
Că domnesc în lume rele căror nu te poţi opune,
C-opunându-te la ele, tu viaţa-ţi risipeşti -
Şi când mori să vezi că-n lume vieţuit-ai în zadar:
O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud nici e cu putinţă. Simţi că nimica nu eşti
Şi acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasă.
Cum a intrat el în viaţă! Cât amor de drept şi bine,
Câtă sinceră frăţie adusese el cu sine!
Şi răsplata? - Amărârea, care sufletu-i apasă.
Dar prin negurile negre, care ochii îi acopăr,
Se apropie-argintoasă umbra nalt-a unui înger,
Se aşază lin pe patu-i; ochii lui orbiţi de plângeri
Ea-i sărută. - De pe dânşii negurile se descopăr...
Este Ea. C-o mulţămire adâncă, nemaisimţită,
El în ochii ei se uită. - Mândră-i de înduioşere;
Ceasul ultim îi împacă toată viaţa-i de durere;
Ah! şopteşte el pe moarte - cine eşti ghicesc, iubită.
Am urmat pământul ista, vremea mea, viaţa, poporul
Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis;
El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis
Pre un înger să mă-mpace, şi-mpăcarea-i... e amorul.
Rugaminte
Mi-am luat vacanţă să te văd
Aveam un dor nebun de tine.
Credeam că singur e mai bine...
De-atuncea viaţa-i un prăpăd.
Visam "sublim" şi nu vedeam
Că sunt departe de-un "model"...
Vedenii aveam, mă înfierbântam;
Mi-am pierdut timp, nu mai am ţel.
Eram nebun de întâlniri,
Credeam că "noul" e mai bun
Fără să ştiu că-s doar "veniri"
Şi totu-i gol, nu-i simţ, nicicum.
Doream vâltori şi "stress "continuu
Să am ce nu mi se dădea.
Uram candoarea în rectiliniu
Şi mângâierea la o cafea...
Mi-e dor, sunt obosit de gol
Nu mă înţelege nicio fiinţă.
Amant, să fiu, nu mai vreau rol;
Sunt doar smerit şi cer căinţă!
Aveam un dor nebun de tine.
Credeam că singur e mai bine...
De-atuncea viaţa-i un prăpăd.
Visam "sublim" şi nu vedeam
Că sunt departe de-un "model"...
Vedenii aveam, mă înfierbântam;
Mi-am pierdut timp, nu mai am ţel.
Eram nebun de întâlniri,
Credeam că "noul" e mai bun
Fără să ştiu că-s doar "veniri"
Şi totu-i gol, nu-i simţ, nicicum.
Doream vâltori şi "stress "continuu
Să am ce nu mi se dădea.
Uram candoarea în rectiliniu
Şi mângâierea la o cafea...
Mi-e dor, sunt obosit de gol
Nu mă înţelege nicio fiinţă.
Amant, să fiu, nu mai vreau rol;
Sunt doar smerit şi cer căinţă!
Dacă Romeo şi Julieta n-ar fi murit, dragostea lor s-ar fi consumat într-o banală căsătorie şi ar fi rămas doi sublimi anonimi.
Cavou fără cruce, sub negrul blestem,
Cu sumbre celule, firide de gheaţă,
Cetatea tăcerii în care zăcem
Departe de lume, departe de viaţă.
Cu ţipăt târziu, cucuvelele stranii,
Trecând prin nesomn de lihniţi deţinuţi,
Ne sfâşie noaptea cu triste jelanii,
Ca plânsul copiilor noştri pierduţi.
Deşarte, mor visele noastre pe rând,
Tiptil, deznădejdea ne muşcă, năpârcă,
Şi zile schiloade se duc şchiopătând
Cu unul din noi, sau altul, în cârcă.
Dar surd, câteodată, s-aude ceva:
Un V ciocănit uşurel în perete.
Atunci tresărim, bucuroşi că ne va
Purta pe aripă chemarea discretă.
Serafică orgă, destoinic strigoi!
Pereţii par clapele claviaturii
Pe care măiestrele degete moi
Morsează cereşte poemul culturii.
Şi zidul dispare topit în azur,
Porniţi peste vreme pe-o tainică punte,
Pioşi ascultăm cu mulţimile-n drum
Cuvintele predicii Lui de pe munte.
Din nou patriarhii şi sfinţii apar,
Din nou Academos grădina-şi deschide.
Prietene Platon, mai plimbă-ne iar
Prin lumea ideile tale splendide.
S-au strâns laolaltă poeţii-n pridvor:
Pe mantie Charles, cu-amurgul Citerei,
Fantasticul Edgar plângând pe Lenore,
Mihai, strălucind ca luceafărul serii.
Un K deodată sări pe pereţi
Şi toate minunile-n gol dispărură.
Semnal de pericol e K, şi, înceţi,
Apar pe la uşi temnicerii, cu ură.
Cu inima strânsă în gheare de fier,
Auzi cum pe-aproape scâşneşte zăvorul,
Pe cine-ai mai prins, nemilos temnicer?
... Şi-n noapte, un ţipăt şi-mplântă fiorul.
Cu lanţuri, şi foame, şi frig de nescris,
Celulele negre aşteaptă, posace,
Pe furii ce rup din Eden interzis,
Regali, trandafirii luminii cu ace.
Cu sumbre celule, firide de gheaţă,
Cetatea tăcerii în care zăcem
Departe de lume, departe de viaţă.
Cu ţipăt târziu, cucuvelele stranii,
Trecând prin nesomn de lihniţi deţinuţi,
Ne sfâşie noaptea cu triste jelanii,
Ca plânsul copiilor noştri pierduţi.
Deşarte, mor visele noastre pe rând,
Tiptil, deznădejdea ne muşcă, năpârcă,
Şi zile schiloade se duc şchiopătând
Cu unul din noi, sau altul, în cârcă.
Dar surd, câteodată, s-aude ceva:
Un V ciocănit uşurel în perete.
Atunci tresărim, bucuroşi că ne va
Purta pe aripă chemarea discretă.
Serafică orgă, destoinic strigoi!
Pereţii par clapele claviaturii
Pe care măiestrele degete moi
Morsează cereşte poemul culturii.
Şi zidul dispare topit în azur,
Porniţi peste vreme pe-o tainică punte,
Pioşi ascultăm cu mulţimile-n drum
Cuvintele predicii Lui de pe munte.
Din nou patriarhii şi sfinţii apar,
Din nou Academos grădina-şi deschide.
Prietene Platon, mai plimbă-ne iar
Prin lumea ideile tale splendide.
S-au strâns laolaltă poeţii-n pridvor:
Pe mantie Charles, cu-amurgul Citerei,
Fantasticul Edgar plângând pe Lenore,
Mihai, strălucind ca luceafărul serii.
Un K deodată sări pe pereţi
Şi toate minunile-n gol dispărură.
Semnal de pericol e K, şi, înceţi,
Apar pe la uşi temnicerii, cu ură.
Cu inima strânsă în gheare de fier,
Auzi cum pe-aproape scâşneşte zăvorul,
Pe cine-ai mai prins, nemilos temnicer?
... Şi-n noapte, un ţipăt şi-mplântă fiorul.
Cu lanţuri, şi foame, şi frig de nescris,
Celulele negre aşteaptă, posace,
Pe furii ce rup din Eden interzis,
Regali, trandafirii luminii cu ace.
THESE IS ME ........
24 .10 .1985. INCEPUTUL DURERII.....
ATUNCI AM APARUT SI ODATA CU MINE SI DUREREA . COPIL NEDORIT , NU MA MAI DOARE , POT SPUNE ASTA ACUM CA REALIZEZ CA SUNT ALTI COPII MAI NEFERICITI ..... DAR TOTUSI EU AM FOST UN COPIL NEDORIT .....
CONSIDER CA IN VIATA UNUI COPIL MAMA E CEA MAI IMPORTANTA , NU SPUN CA TATI SUNT O CANTITATE NEGLIJABILA DAR CRED CA MAMELE SUNT MAI IMPORTANTE .....
POT INTELEGE OAMENI NEHOTARATI DAR TOTUSI SA PORTI UN COPIL IN PANTEC NOUA LUNI SI APOI SA REALIZEZI CA NU-L VREI , MA FACE SA CRED CA NEHOTARAREA E UN CUVANT PREA USOR....
MAMA NU M-A MAI VRUT DUPA CE M-A FACUT...... A PREFERAT UN BARBAT IN SCHIMBUL MEU .......ASTA A DURUT SI INCA DOARE .....DAR POT SPUNE CA MAI TARE DOARE FAPTUL CA NU-SI AMINTESTE CAND E ZIUA MEA SI CA NICIODATA NU MI-A ZIS ,,LA MULTI ANI ''.....ASTA .....DOARE ......TARE
ASTA INSEAMNA CA POT SPUNE CA STIU CUM E SA FI PARASIT . RASPUNSUL LA INTREBAREA ,,DE CE '' E ,,PENTRU CA STIAM CA ARE CINE SA TE CREASCA , STIAM CA O SA FI BINE......''
CUM SPUNEAM STIU CUM E SI MAI STIU CA FEMEI CA SI EA SUNT MULTE , COPII CA SI MINE LA FEL ,DE OAMENI EGOISTI E PLINA LUMEA SI ATATA TIMP CAT NU NE SCHIMBAM MENTALITATEA VOM BATE PASUL PE LOC , VOM FI SARACII VANDUTI CUMPARATI DE CEI BOGATI .....SUNTEM ROMANI........SI ASTA NE OCUPA TOT TIMPUL ......
24 .10 .1985. INCEPUTUL DURERII.....
ATUNCI AM APARUT SI ODATA CU MINE SI DUREREA . COPIL NEDORIT , NU MA MAI DOARE , POT SPUNE ASTA ACUM CA REALIZEZ CA SUNT ALTI COPII MAI NEFERICITI ..... DAR TOTUSI EU AM FOST UN COPIL NEDORIT .....
CONSIDER CA IN VIATA UNUI COPIL MAMA E CEA MAI IMPORTANTA , NU SPUN CA TATI SUNT O CANTITATE NEGLIJABILA DAR CRED CA MAMELE SUNT MAI IMPORTANTE .....
POT INTELEGE OAMENI NEHOTARATI DAR TOTUSI SA PORTI UN COPIL IN PANTEC NOUA LUNI SI APOI SA REALIZEZI CA NU-L VREI , MA FACE SA CRED CA NEHOTARAREA E UN CUVANT PREA USOR....
MAMA NU M-A MAI VRUT DUPA CE M-A FACUT...... A PREFERAT UN BARBAT IN SCHIMBUL MEU .......ASTA A DURUT SI INCA DOARE .....DAR POT SPUNE CA MAI TARE DOARE FAPTUL CA NU-SI AMINTESTE CAND E ZIUA MEA SI CA NICIODATA NU MI-A ZIS ,,LA MULTI ANI ''.....ASTA .....DOARE ......TARE
ASTA INSEAMNA CA POT SPUNE CA STIU CUM E SA FI PARASIT . RASPUNSUL LA INTREBAREA ,,DE CE '' E ,,PENTRU CA STIAM CA ARE CINE SA TE CREASCA , STIAM CA O SA FI BINE......''
CUM SPUNEAM STIU CUM E SI MAI STIU CA FEMEI CA SI EA SUNT MULTE , COPII CA SI MINE LA FEL ,DE OAMENI EGOISTI E PLINA LUMEA SI ATATA TIMP CAT NU NE SCHIMBAM MENTALITATEA VOM BATE PASUL PE LOC , VOM FI SARACII VANDUTI CUMPARATI DE CEI BOGATI .....SUNTEM ROMANI........SI ASTA NE OCUPA TOT TIMPUL ......
PROPUNERE Angela Merke
PROPUNERE Angela Merkel: STATELE INSOLVENTE ISI VOR PIERDE SUVERANITATEA, fiind fortate sa accepte o guvernare externa care le va decide politica economica …
DECI VOM FI CONDUSI SI ALTII VOR LUA DECIZIILE
DE PARCA PANA ACUM A FOST ALTFEL ....DE PARCA NU AM FOST CONDUSI .....DE PARCA NU SUNTEM IN RUINA DIN CAUZA ANUMITOR DECIZII INDUSE DE EI ......SUNTEM ORBI DAR NU POT CREDE CA ATAT DE ORBI...
AM FOST ATRASI INTR-O SERIE DE EVENIMENTE CARE NE-AU DEMORALIZAT , CARE AU DISTRUS SI FARAMA DE PUTERE CARE O AVEAM , INTR-UN VARTEZ DE EVENIMENTE CARE NE- AU ARATAT CE VREM SA VEDEM SI NE-AU SOPTIT LA URECHE DOAR CE VROIAM SA AUZIM . AM FOST TRADUSI SI VANDUTI CA O FECIOARA , PANA CE AM FOST PANGANITI . NU AM INTELES CA ISTORIE SE SCRIE CU ACTIUNILE NOASTRE SI CA DE CELE MAI MULTE ORI SE REPETA .NE VOM INTOARCE CU ZECI DE ANI IN URMA CAND AM FOST OBLIGATI SA AVEM LA CONDUCERE REGI CARE NU ERAU ,,DE-AI NOSTRI'' . ISTORIA SE REPETA SI VOM FI DIN NOU CONDUSI . INTREBAREA E DACA VOR AVEA CE SA MAI CONDUCA ..... ,,DEZBINA SI CUCERESTE '' E MOTTO-UL PE CARE L-AU FOLOSIT . SE SPUNE CA FIECARE OM ARE UN PRET , EI AU GASIT PRETUL OAMENILOR DE CARE S-AU FOLOSIT ....CA SA NE CUMPERE ....INCET , INCET AM AJUNS CEEA CE SUNTEM . NUMAI AVEM NICI MACAR BOGATIA PAMANTULUI , AURUL , NICI MACAR CARBUNELE NU-L AVEM , TOTUL E DE IMPORT . NE MERITAM SOARTA , TOTUL SE PLATESTE , CA SI POPOR PLATIM PENTRU PACATELE NOASTE , SUNT ATATEA CUVINTE NEROSTITE SI MA INTREB DACA VOM AVEA CURAJUL SA LE GANDIM .....CA DE ROSTIT NICI NU INTREB ..... POATE CA ODATA CU PLOAIA NE VOM TREZI LA REALITATE ......
Abonați-vă la:
Postări (Atom)